Avocat, conf. univ. Dumitru POPA, doctor in drept
si
Avocat Botomei Mihaela – Baroul Bacau
I. Generalitati
Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esenţiale relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.
Comunicarea umana se ocupa de sensul informaţiei verbale, prezentata în forma orala sau scrisa şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentata de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.
Noţiunile de limbaj, limbă, comunicare au mai multe sensuri, fiind considerate polisemantice. Aceasta se datorează faptului că fiecare noţiune prezentă este foarte complexă, dar şi faptului că fiecare din aceste noţiuni, comunicare, limbă, limbaj – sunt studiate de mai multe discipline ştiinţifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.
Principala problemă pe care o presupune studiul noţiunii de comunicare este aceea a stabilirii conţinutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât priveşte conţinutul, aceasta are un conţinut informaţional, un conţinut afectiv-emoţional, un conţinut motivaţional şi un conţinutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informaţii: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.
Canale în comunicare
În ceea ce priveşte comunicarea, Canalul reprezinta mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit şi “drumul” ipotetic sau “calea” urmata de mesaj. Mediul comunicării este Mijlocul tehnic sau fizic care transforma mesajul în semnal. Mediul în comunicare poate fi oral sau scris, în funcţie de modalitatea de comunicare pe care o folosim; când vorbim-ascultam-observam, comunicam în mediul oral, când scriem-citim, folosim comunicarea în mediul scris.
În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înţeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacţia respectiva se numeşte feedback şi încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul sau, codifica o informaţie şi o comunica transmiţătorului. Putem deci considera ca în procesul comunicării rolurile se schimba mereu: receptorul devine transmiţător şi invers.
Comunicarea para lingvistică
In comunicarea paralingvistica, studiile de specialitate disting patru canale principale: expresia fetei, contactul vizual, limbajul corpului, distanta fizica.
Primul canal în comunicarea paralingvistică este expresia fetei, şi s-a demonstrat ca expresiile faciale traduc fidel stările sufleteşti. Exista sase emoţii de baza: fericirea (bucuria), tristeţea (supărarea), surpriza, frica (îngrijorarea), dezgustul şi furia.
Al doilea canal în comunicarea paralingvistică , reprezentat de contactul vizual este un canal relevant pentru cunoaşterea celuilalt şi interpretarea gândurilor, afectelor şi intenţiilor, acesta reflecta în mod pregnant universul intim. Avem doua ipostaze ale contactului vizual. Prima se refera la evitarea privirii în ochii celuilalt: uitarea în alta parte, care trădează lipsa de interes sau dezaprobare, dispreţ; lăsarea ochilor în jos este semn al vinovăţiei. Privirea prelungita în ochii altcuiva are tot doua sensuri: primul poate fi iubire, preţuire, stima, atracţie, sau privirea fixa poate exprima furie, mânie, intenţii agresive.
Al treilea canal în comunicarea paralingvistică este limbajul trupului care se refera la mişcările şi configuraţiile anumitor parţi ale corpului precum: frecarea mâinilor, răsucirea parului, datul din picior, toate constituie semnale ale unei stări de agitaţie, indecizie. Postura corporala, luată ca întreg, reprezinta stări interioare de moment, dar vorbeşte şi despre moduri de gândire şi reacţii mai stabile.
Al patrulea canal în comunicarea paralingvistică se refera la distanta publica. Aceasta indica distanta pe care în orice împrejurare, oamenii încearcă sa o menţină fata de semenii lor.
În comunicare se găsesc 5 niveluri, şi anume: comunicarea intrapersonala, comunicarea interpersonala, comunicarea de grup, comunicarea de masa, comunicarea publica sau mediatica.
Comunicarea intrapersonala este comunicarea în şi către sine. Acestă comunicare este un real proces de comunicare, chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi, iar codificarea şi decodificarea mesajelor nu este absolut necesara.
Comunicarea interpersonala este cea mai importanta forma de comunicare şi cel mai des folosita. Ea este baza existenţei sociale a omului, şi nu poate fi evitată de familie, relaţiile cu prietenii, activitatea profesionala, toate depind de aceasta calitate.
Comunicarea interpersonala se refera la comunicarea fata în fata. Este un tip de comunicare important în relaţiile inter-personale, în stabilirea de relaţii, legături,etc.
Comunicarea de grup este tot un tip de comunicare, dar care se derulează în colectivităţi umane restrânse şi permite schimburi de idei şi emoţii, discuţii, rezolvări de probleme, aplanare de conflicte, etc.
Valenţa în comunicare reprezinta numărul de persoane cu care un individ poate comunica (la receptare sau la emitere). Dintr-o perspectiva informaţională, grupurile sunt de doua tipuri: grup egalitar şi grup ierarhizat. Intr-un grup, ierarhia se stabileşte pe baza bilanţului informaţional al fiecărui individ, bilanţul fiind diferenţa dintre influentele pe care le primeşte individul şi cele pe care le exercita acesta. Când bilanţul este egal pentru toţi membrii grupului, grupul este egalitar, iar daca bilantul este diferit, grupul este ierarhizat.
Comunicarea de masa presupune un producător instituţionalizat de mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros. Acest tip de comunicare nu beneficiază de un feedback eficient.
Comunicarea publica sau mediatica este o forma specializata a comunicării interumane care are rădăcinile în retorica antica. Trăsătura esenţială a comunicării publice este aceea de a acţiona la nivelul reprezentărilor sociale şi de a permite o rapida modificare a discursurilor publice; ea diferă în mod esenţial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa.
Din punctul de vedere al relaţiei emiţător – receptor se disting trei modele:
a. Modelul activ. Mesajul este transmis de emiţător către receptor, apoi acesta din urmă reacţionează. Acest model este cunoscut şi sub numele de teoria glonţului magic: un trăgător (emiţătorul) încarcă un glonţ (mesajul) într-o puşcă (canalul de comunicare) şi trage (transmite) într-o ţintă (receptorul) care cade (primeşte mesajul şi este afectat de el) sau rămâne în picioare (nu recepţionează mesajul).
b. Modelul interactiv. Include conceptul de feed-back: un emiţător transmite un mesaj către receptor, care decodifică conţinutul şi transmite, la rândul său, un mesaj către emiţătorul iniţial. Deşi comunicarea este bidirecţională, transferul de semnificaţie se realizează, în principal, într-un singur sens: de la emiţător la receptor.
c. Modelul tranzacţional. Comunicarea este bidirecţională, reciprocă, simultană. Toţi participanţii aflaţi într-o “tranzacţie” au rol activ în transmiterea şi recepţionarea mesajelor, rolurile schimbându-se între emiţători şi receptori sau putând chiar coexista.
3. Modelele Hunt – Grunig. O clasificare cuprinzătoare a modelelor de relaţii publice o prezintă experţii Todd Hunt şi James Grunig, astfel:
a. Modelul agentul de presă - comunicare este realizată într-un singur sens: de la sursă la receptor fără a se ţine seama de specificul şi aşteptările publicului. Scopul principal al emiţătorului este acela de a controla publicul şi de a-şi face cât mai multă publicitate.
b. Modelul informării publicului – difuzarea către public a unor informaţii corecte şi adevărate. Şi în acest caz, comunicarea este unidirecţională, de la sursă către receptor şi nu se ţine seama de reacţia publicului.
c. Modelul comunicării bilaterale, asimetrice. Comunicarea se desfăşoară în ambele sensuri, adică organizaţie – public şi public – organizaţie. Se ţine cont de feed-back-ul publicului iar mesajele sunt construite, în funcţie de acest răspuns cu scopul explicit de a convinge publicul.
d. Modelul comunicării bilaterale simetrice. Comunicarea se desfăşoară tot în două direcţii (public – organizaţie şi organizaţie – public), dar în acest caz se ţine seama de reacţiile publicului nu pentru a se identifica modul în care aceste reacţii pot fi schimbate, ci pentru a se schimba comportamentul organizaţiei; acest model se bazează pe înţelegerea reciprocă şi conduce la rezolvarea eventualelor conflicte prin comunicare. Alegerea unui tip anume de model depinde de mai mulţi factori printre care dimensiunea organizaţiei precum şi istoria şi cultura organizaţiei.
II. Responsabilităţile avocaţilor privind comunicarea cu subiectii litigiului juridic.
Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii. Într-un Stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său.
Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, uneori aparent contradictorii, faţă de: Client, Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi reprezintă clientul, Profesia sa în general şi fiecare confrate în particular, public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă respectării normelor pe care ea şi le-a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor omului în faţa Statului şi a altor puteri.
a. Loialitatea
Imperativele etice avocatului se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său, indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia la care se adaugă şi cea de a fi reprezentatul unui client.
b. Sarcinile avocatului.
Conexat cu rolurile de a fi ofiţer al sistemului legal şi cetăţean cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei, avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentatul clientului său. astfel:
- În calitate de consultant, face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile şi explică implicaţiile lor practice;
- Ca pledant, argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari;
- Ca negociator, caută să obţină rezultate avantajoase pentru client, dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului; divergente;
- Ca intermediar între clienţi, caută să reconcilieze interesele lor – Ca evaluator, examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat.
